luni, 16 februarie 2009

About Ludmila Corlăţeanu

Prima dată am auzit numele acesta alături de cuvântul "revelaţie" şi mi-a sunat frumos şi curat, apoi am văzut fotografii dintr-o prezentare de modă şi mi s-a părut firesc ca s-o ştiu acolo, deşi n-o ştiam defel.
Am cunoscut-o apoi prin scurtele mesaje pe care mi le-a lăasat pe blog, iar aprecierea ei m-a flatat şi m-a mirat de fiecare dată, ca o onoare de care nu mă simţeam demnă.
Imi pare sensibilă şi delicată, deşi încă nu ne-am văzut, la fel ca şi creaţiile ei, simple, dar pline de esenţă. Găsesc în ele un fel de linişte şi o coerenţă în gândire şi mesaj la care aspir. Matură şi totuşi copilăroasă, aşa o văd pe Ludmila, creatoarea pe care o admir. De ea mă leagă şi amintirea unui oraş cu flori şi arţari, un grăunte de tandreţe şi naivitate pe care-l port mereu cu mine.

PS Recunosc că nu mi-a trecut prin cap să scriu mai demult despre ea, iar acest articol este, în fapt, un răspuns la cel pe care Ludmila l-a scris, cu multă delicateţe, despre mine, pe blogul ei personal. Mulţumesc, Ludmila!

ULTIMA EXPOZIŢIE

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu sistemul Universităţii Naţionale de Arte ar fi de menţionat faptul că la sfârşitul fiecărui semestru toate secţiile afişează pe pereţii atelierelor cele mai bune lucrări şi proiecte. Expoziţiile nu sunt întotdeauna deschise celorlalţi studenţi, ci sunt mai degraba un instrument de evaluare pentru comisiile de catedră, rector, decan şi alţi profesori interesaţi de mersul lucrurilor.

Pentru ca avem exact două şanse pe an ca să arătăm celorlalţi ceea ce lucăm în inimitatea atelierului nostru, expoziţia de final de semestru ne ţine de obicei cu mult peste programul normal de lucru al facultăţii. Asta înseamnă printuri peste printuri, panouri, lumini, manechine, plus măturat, spălat, urcat pe pereţi, decupat şi aranjat şi câteva nopţi bune petrecute la şcoală.

Anul acesta generaţia mea a încheiat în mod oficial seria de expoziţii, dat fiind faptul că pentru anul III MODĂ, de-acum încolo începe munca pentru lucrarea de licenţă, ce va rezulta în proiecte individuale, gata abia la vară.

A fost greu, a fost obositor şi a fost stresant să ne organizăm, să ne adunăm, să ne concentrăm şi să găsim cea mai bună modalitate de a pune în scenă proiectul nostru, dar credem că până la urmă am reuşit să transmitem sentimentul pe care il doream.

Pornind de la conceptul de "Inima Hainelor", am încercat să transformăm atelierul nostru steril într-o idee de casă, de cămin, sau măcar un spaţiu cald şi comod în care vizitatorul nu primeşte informaţia în mod agresiv, ci o descoperă şi o asimilează treptat.




luni, 9 februarie 2009

Despre amintiri şi despre ce poveşti poate spune o haină


Ultimul proiect...îl prezint în câţiva paşi, în mare, de la prima idee la rezultatul final. Target: un proiect de colecţie şi o piesă realizată, pornind de la ideea că hainele au un suflet al lor în care păstrează amintirea mâinilor care le-au creat, la fel ca şi ceva din personalitatea oamenilor care le-au purtat. Timp de execuţie: aproximativ 3 luni.

Pasul 1


Sufletul hainei - concept

(în acest text am pus cap la cap orele de brainstorming şi discuţiile aprinse cu colegii mei de grupă de la facultate)

Poveşti, trăiri, vise, dorinţe... Lucruri făcute cu drag, cu pasiune, lucruri care rezistă peste vremi, ne rămân ca amintire şi ne învaţă să respectăm trecutul, prezentul şi viitorul. Nu doar obiectul ci şi poveştile, gândurile, trăirile, sentimentele, lacrimile şi zâmbetul. Obiecte care traversează timpul, încărcate de sentimentele şi trăirile noastre, fragmente din noi care se îmbogăţesc continuu. Chiar dacă unele amintiri, valori se pierd sau se uită, rămâne esenţa, acel ceva care ne spune povestea prin culori, texturi, forme, mirosuri şi sunete, un martor al tuturor lucrurilor mişcătoare şi nemişcătoare.

Haina capătă cu timpul încărcătura ei istorică proprie, este însufleţită de dragostea celui care o creeaza, o împleteşte, o ţese, iar mai apoi, de dragostea celui care o poartă şi a celor care o simt aproape. Ea are un destin, este rodul efortului colectiv a mai multor mâini atente care o cultivă, o culeg, o ţes, o colorează, o croiesc şi o poarta, dându-i viaţă şi valoare, existenţa ei fiind legată intim de existenţa omului, fără de care nu ar exista. Cu cât e mai lung şi anevoios drumul, cu cât mai multe mâini şi cu cât mai complicată preistoria hainei, cu atât mai valoroasă este ea.
Ca simbol al unui moment în timp, al unei generaţii, al unui om drag, haina capătă o viaţă proprie, pe care noi i-o insuflăm, ţesând-o, purtând-o sau privind-o. Ea devine o extensie a sufletului, o oglindire a lui, expresia vie a amintirilor, senzaţiilor şi aşteptărilor noastre.

Haina capătă viaţă şi călătoreşte în timp, se adaptează, trăieşte istoria omenirii, la fel ca şi istoria noastră intimă, devenind un receptacol de trăiri şi dorinţe universal valabile, un personaj în sine.

Haina preia din personalitatea celui care o poartă, se încarcă cu trăirile şi cu evenimentele vieţii noastre, dobândind astfel o viaţă şi o mitologie proprie, legată de momente sau senzaţii doar de noi cunoscute. Devine o entitate vie, obiect care păstrează amintirea, memoria vieţii noastre. Nu o putem imagina pe altcineva, iar daca o vedem purtată de alţii, fie o asociem cu sentimentul cunoscut, fie îi acordam o semnificaţie noua, înca nedescifrată. Doar un parfum, o imagine fugară sau atingerea unei ţesături vag cunoscute, toate ne pot trimite spre un timp drag nouă, sau dimpotrivă, imemorial sau încă neînceput, toate ating o coardă a sufletului şi ne trezesc senzaţii, ne umplu de dorinţe sau temeri uitate sau nebănuite, ne dau încredere şi energie sau ne servesc drept mască temporara, ne ascund şi ne destăinuie în faţa lumii.


Pasul doi - tema mea - AMINTIREA CA O HAINĂ

M-am născut în Chişinău, pe Strada Florilor, într-o cameră de cămin, in mijlocul unui grup de prieteni care visau la libertate, care cântau până dimineaţa la o cana de ceai, ascultau pe ascuns Radio Romania şi mergeau pe stradă zâmbind. Am fost un copil născut dintr-o mare dragoste şi crescut de o gaşcă întreagă de fete şi băieţi care au descoperit în mine jucaria lor cea mai dragă. Zilele mele de naştere îi adunau pe toţi, cu pregătiri de zile întregi şi cântat toată noaptea.
Romantică şi rebelă, cu cireşe la urechi, ca într-o melodie de-a lui Şeicaru, mama purta ii, rochii de in topit şi din mătase cumparată cu greu de la cine ştie ce cunoştinţă, croite de bunica. Tata avea un atelier într-un subsol obscur, cu poze pe pereţi, cu multe ceasuri cu cuc şi perdele din mărgele, purta părul lung, pantalonii evazaţi, mergea pe bicicletă şi cânta la chitara.
N-am cunoscut comunismul în adevaratul sens, n-am cunoscut cenzura sau opreliştile, pentru că ei m-au protejat de asta şi m-au învaţat în schimb să-l iubesc pe Eminescu, să cânt “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”, să strig “Unire!”, cocoţată pe umerii cuiva, să preţuiesc pământul pe care calc şi limba pe care o vorbesc. Am învăţat de mică să-i iubesc pe aceşti tineri-părinţii mei şi prietenii lor şi să mă gândesc la ei cu nostalgie, atunci când eu, la rândul meu, am legat prietenii.
Această generaţie, născuta şi crescută sub dominaţia comunismului, avea opinii politice, ceea ce noi arareori avem, avea idealuri şi vise pe care acum abia dacă le inţelegem şi preţuia cu mult mai mult fiecare bucurie pe care acum noi o luăm cu uşurinţă. Când încerc să mi-i imaginez, îi văd mai degrabă zburând, plutind, decât mergând de-adevaratelea, pentru că îi simt însufleţiţi de idealuri cu totul necunoscute mie, simţind altfel decât simt eu bucuriile şi tristeţile, într-un fel mai curat şi mai puţin egoist decât mine, care nu duc lipsă de nimic.
Îmi imaginez o generaţie în care nu exista “eu”, ci întotdeauna “noi”. “Noi mergeam în practică şi culegeam struguri şi furam pepeni.”, “Noi cântam pe stradă “, “Noi căutam cărţi româneşti.”, “Noi ascultam la pick-up discuri de care făceam rost cu greu. “ O generaţie în care nu exista “pentru mine”, ci mai des “pentru copii mei”, “pentru prietenii mei”, “pentru ţară”, “pentru Unire”, “pentru libertate”.
Traduse în haine, toate aceste sentimente nu se leagă neapărat de curente, te trenduri, de manifestări ca cea “hippie”, ci mai degrabă de o senzaţie de “aerat”, de zbor, de plete în vânt şi idealuri înalte. Nişte bănuţi strânşi cu greu, pasaţi în secret croitorului, ca să taie pantalonii un pic mai evazaţi decât se permite erau nişte bănuţi bine cheltuiţi, ca o adevarată victorie împotriva uniformei. În amintirile mele e mereu vară, iar ei sunt imbrăcaţi în alb, trăind într-o libertate secretă, doar a lor. Îmi imaginez o generaţie opresată, care nu se simţea bine în propria ţară, dar se simţea bine în propria piele, în propriile haine. Ele respiră şi dau libertate mişcărilor, ce altfel sunt strict îngrădite.
Astfel regăsesc trecutul, un trecut apropiat mie, dar pe care nu mi-l amintesc prea bine. Nu pot decât să-l asamblez din poze vechi şi din poveşti spuse de mama, care, într-un fel, a rămas mereu cu gândul acolo şi nu s-a obişnuit să fie mare. În sinea mea, şi eu mă mir că mama nu mai are treizeci de ani, mă mir mereu că sunt mai înaltă decât ea şi că pot să o sărut pe creştet. Mă mir că nu-mi vin pantofii şi cizmele ei din tinereţe, la care visam atâta când eram copil. Mi-au ramas mici, nu-mi vin, nu mi se potrivesc, dar le privesc cu drag în cutiile lor. La fel privesc trecutul, ca pe o haină care pe mine nu mă mai încape, dar mă încălzeşte şi mă face să mă întorc mereu, învăţandu-mă cum e frumos să trăieşti.


Pasul 3 - Moodboard - în care fiecare imagine înseamnă ceva şi redă starea despre care vorbesc în text.



Pasul 4 - pagini de inspiraţie din reviste vechi şi pozele mamei







Pasul 5 - alegerea culorilor




Pasul 6 - schiţe de idee...multe schiţe de idee, până se aleg cele cîteva care transmit cu adevărat mesajul şi starea căutată.









plus schiţa aleasă să fie "adusă la viaţă"



pasul 7 - schiţa tehnică






pasul 8 - piesa finală - şedinţă foto